Andreea Ibacka, convinsă că e ÎNȘELATĂ

Ai ghicit, n-aș fi bătut tobă degeaba, dacă de curând, și în casă mea a răsărit din neant un astfel de telefon. Unul secret, a cărui sonerie cristalină mi-a răsunat pentru întâia oară în urechi precis când eram singură acasă și dispusă, deci, să scotocesc până în pânzele albe.
Ce-a urmat după acea sonerie?
Minute de agonie, carne în frigider și zeci de ganduri, suficiențe cât să resimt cu precizie cum îmi apăr fire albe și riduri de expresie din cauza "nenorocitului".
Asta în timp ce pernele canapelei zburau rând pe rând până în tavan și înapoi, convinsă fiind că ascunzătoarea "pofticiosului" era situată taman dedesubtul lor. Pofticios care a€“ pe lângă fățărnicia de a-și fi procurat un număr de telefon "la secret" a€“ fusese suficient de prost cât să mai și plece de acasă uitându-și telefonul de combinații cu soneria pornită și pitit într-o vizuină într-atât de accesibilă.
Ce-a fost la gură mea cu fiecare tril care rasuna, sunt convinsă că n-ai vrea să știi.
Atât îți spun: dacă n-ar fi fost plecat în Polonia, securea i-ar fi trecut cu siguranță prin dreptul capului. Și, totuși, mare mi-a fost mirarea să aflu că într-un final că aveam să-l găsesc nevinovat.
Paradoxal, telefonul care sună era precis telefonul meu.