Am vorbit cu el, dar el nu credea sub nicio formă că eu am ajuns în Malaysia. Mă credeţi sau nu, dar nici eu, la un moment dat, nu am mai crezut că îl mai văd vreodată pe băiat. Mă gândeam numai la distanţa care este între noi, la miile de kilometri dintre mine şi el, dar şi la frica de avion...Aşadar, Ionuţ nici atunci nu credea că eu sunt în Malaysia. Zicea: «Du-te, tată, eu nu te cred până nu te văd». Sâmbătă, la ora 7, am fost la el, la închisoare, în statul Yohor, la vreo 500 de kilometri de Kuala Lumpur. Închisoarea era cam la vreo 20 de kilometri de capitala statului Yohor. Nu mi-a făcut niciun control, mi-au spus doar să nu intru cu telefon, acte sau obiecte ascuţite. Ca şi la noi în puşcării. Oricum, eu ţin să le mulţumesc mult şi gardienilor de acolo că ne-a prelungit convorbire. Aveam dreptul la 40 de minute şi ne-a lăsat să stâm de vorbă aproximativ două ore”, a mai spus el.
"Am plâns amândoi mai bine de cinci minute când ne-am revăzut. El era deja în sală, a întors capul şi a plâns când m-am pus şi eu pe scaun. Am început să plâng şi eu. Pe urmă, el a fost cu psihicul mai tare şi mi-a zis: «Tată, nu mai plânge. Ai venit să mă vezi... Să ştii că nu mă aşteptam.La un moment dat, când m-am oprit din plâns, i-am zis: «Tată, hai să facem schimb de locuri. Vino tu afară şi să rămân eu în locul tău în puşcărie!». Iar el mi-a zis, printre lacrimi: «Nu pot, tată. Uite, că sunt legat de masă cu lanţuri şi cu cătuşa de mână..