S-a întâmplat în urmă cu puțin timp!

Am 39 de ani și abia la 38 am făcut primul grătar. Chiar dacă nu m-am simțit niciodată vinovat că nu particip la ritualul facerii fripturii, am avut, întotdeauna, așa, un complex, că nu sunt suficient de bun pentru țara în care trăiesc.
Prietenei mele, pe care o cunoașteți de la televizor și, mai nou, de pe blog, îi place viața la curte, casă, țară. Știam că se săturase să gătească doar ea și că nu mai erau suficiente nici comenzile de pe la diverse restaurante, nici ieșirile în oraș. Scadența se apropia.
M-a convins că trebuie să iau pe cont propriu primul grătar din viață, așa cum numai o femeie știe, prin a ne provoca să facem lucruri noi. Încă o dovadă că noi vânăm, dar tot ele întind capcanele. ”Cine știe, poate o să-ți placă”, mi-a zis în treacăt, suficient cât să cred că, poate chiar o să-mi placă. Pe scurt, da, am reușit. Și mai pe scurt, tot nu-mi place să fac grătar